Ți-aș fi robit și cerul și pământul

Pe care le-mbătai cu-atâta dor

Ți-aș fi cântat în arii lungi cuvântul

Atât de tandru și nemuritor!

 

Ți-aș fi citit din nou ca prima oară

Din cartea fermecată cu povești

Și-aș fi lăsat toți îngerii să moară

Privindu-te cât de frumoasă ești!

 

Ți-aș fi adus în dar scântei din stele

Pe care să le pierd voit prin părul tău

Te-ai fi jucat atunci ca un copil cu ele

Nemaidorind a ști ce-i bine și ce-i rău

 

M-ai fi privit pe urmă ștrengărește

Și ai fi râs, cum numai tu puteai s-o faci

Ți-ar fi crescut atunci ca din senin în palme

Câmpii întregi de ghiocei și maci

 

Ne-am fi urcat apoi pe-un vârf de munte

Sau ne-am fi cățărat pe-un colț de nor

Și-am fi lăsat întregul cer să ne sărute

Mai mult sau mai puțin întâmplător

 

Ne-ar fi crescut din vreme-n vreme aripi

Și-am fi zburat prin neștiute galaxii

Și dacă-ai fi murit de rău de înălțime

Pe loc aș fi știut să te învii

 

Iar dacă aripile noastre lungi și acuțite

Se vor fi frânt în zbor răsunător

Privindu-ne în ochi și fără de cuvinte

Am fi îmbrățișat pământul aspru cu amor

 

Pe lutul arzător, goliți și dezbrăcați

Ne-am fi iubit ca doi nebuni sub astre

Și-am fi lăsat secundele eterne

Să guste rând pe rând din trupurile noastre

 

Dar tu, indiferentă, de alte zări curtată

Pictai acum un straniu și necunoscut decor

O mână nevăzută scria pe-o frunză moartă

Chemarea visului de ieri, atât de trecător

 

Iar eu încoronam o odă tristă și senină

Și te visam absentă undeva pe-o stea

În piept mi se zbătea când întuneric, când lumină

Legând și dezlegând povestea mea de-a ta.

Cât de mult înseamnă prietenii!

Cât de mult înseamnă să ai prieteni (buni și adevărați)!

Nu se compară cu nimic altceva.

Prietenia este precum o floare rară, care, pe cât este de rară, cu atât mai mult ar trebui prețuită și ocrotită.

Cine are prieteni devotați (prieteni adevărați, adică autentici, care nu mimează prietenia, ci o înfăptuiesc, o pun în fapt prin felul lor de a fi) poate afirma că este cu adevărat fericit. Pentru că prietenii adevărați contribuie într-o mare măsură la fericirea ta.

Ceea ce face prietenia atât de frumoasă este poate și faptul că în prieteni te poți regăsi pe tine însuți și, în același timp, poți regăsi diferitul într-o manieră armonioasă.

lacrimile cădeau

în valuri line și colorate

în furtuni neoprite și aspre

sau în potopuri apocaliptice,

rostogolind odată cu ele temeliile lumii,

smulgând de pe orbite și aruncând

în sute de stele căzătoare

traiectoriile destinelor noastre diafane

ce se întâlniseră, mai mult sau mai puțin accidental,

într-o îmbrățișare sinucigașă.

apoi a început să fie ca din senin cald,

atât de cald

încât prea-omenescul, banalul

și subînțelesul cuvânt „noi”

a început să se topească

în mii de culori necunoscute și nedeslușite,

ce se prelingeau ca dintr-un tablou aruncat în foc

în palmele noastre prea sensibile

și totuși prea îmbibate de sânge amestecat cu pământ

pentru a mai putea simți curcubeul.

tu m-ai întrebat atunci inocentă

și cu un fel de resemnare ciudată în glas:

„oare lacrimile poartă cu ele

frumusețea ochilor din care cad?

oare lacrimile își mai aduc aminte vreodată

de ochii pe care i-au părăsit?

oare știu ele de ce și pentru cine

nasc și ucid universuri întregi odată cu ele?”

eu te ascultam parcă speriat, privindu-ți ochii mari și căprui

ca două galaxii

ce s-au prins să călătorească una lângă alta

până la marginile universului,

ca două promisiuni ale destinului

ce au pornit una în căutarea celeilalte,

știind că niciodată nu se vor putea întâlni.

dar poate nici măcar nu ai înțeles

că ochii tăi eterni

nu se vor putea regăsi niciodată pe ei

decât în lumina de smarald a ochilor mei

atât de trecători și triști.

E trist (totuși) atunci când îți dai seama că profunzimea pe care credeai că ai atins-o în relație cu o anumită persoană nu a fost de fapt niciodată atinsă, ci a fost doar o înșelătoare iluzie și că acea relație – departe de a fi fost și a rămâne specială și deosebită – se dovedește a fi la fel de banală și comună precum alte zeci sau sute de relații, pe care le ai sau în care intri în mod mai degrabă întâmplător de-a lungul vieții. Atunci, acea persoană se arată a fi la fel de comună precum oricare alta cu care ai o interacțiune mai degrabă superficială.

Noi românii avem un cuvânt atât de frumos și, în același timp, atât de (bine-)grăitor pentru a desemna starea pe care o resimțim în astfel de situații sau conștientizarea care însoțește o asemenea experiență: dezamăgire. Cuvânt ce ar trebui în astfel de cazuri scris: dez-amăgire.

Cu toate că atunci când sunt dezamăgit mă doare, nu mă simt bine deloc și nu pot privi decât negativ cele petrecute, totuși, poate că ar trebui (ar fi mai indicat) să acord mai multă atenție ieșirii mele din amăgire, (din propriile mele proiecții pe care le-am aruncat către/peste celălalt, din culorile strălucitoare în care am ales să-l colorez pe celălalt, din propria mea imagine despre el/ea, pe care m-am încăpățânat s-o păstrez, s-o întrețin și s-o hrănesc în mintea și inima mea – în loc de a-l vedea/privi pe celălalt așa cum este el cu adevărat, dacă așa așa ceva este în genere posibil. Cum am putea în fond ajunge, în ultimă/primă instanță, la așa ceva?) decât stării mele momentane în care simt durerea, dezgustul și tristețea.

Poate că ar trebui să mulțumim celuilalt că, dezamăgindu-ne, ne-a dez-amăgit, pentru că ne-a scos din amăgirea în care intrasem (tot datorită nouă – întrucât orice intrare autentică în relație cu celălalt presupune acest risc – al dezamăgirii –, pe care nu ai decât a ți-l asuma integral atunci când alegi să faci acel prim pas) cu prețul sacrificiului (uneori total) a imaginii lui/ei pe care o aveam/păstram în mintea și inima noastră.

Însă, pentru că această dez-amăgire este una ce sacrifică în același timp și încrederea noastră, încrederea pe care am ales s-o investim în celălalt, atunci apare în scenă și tristețea. Tristețea născută din faptul că ai fi vrut ca celălalt să te dez-amăgească fără a te dezamăgi, fără a-ți arăta că nu e demn de încrederea cu care ai ales să-l investești.

Cred că din acest motiv simți uneori că ai fi dorit mai degrabă să fi fost tu cel care l-a dezamăgit (dacă tot s-a ajuns aici), tocmai pentru că nu voiai pentru nimic în lume să-ți pierzi total încrederea în el/ea. Ai fi vrut ca investirea lui/ei cu încredere de către tine să fi rămas intactă sau, oricum, să nu se fi dus toată pe apa sâmbetei. Și, probabil că tocmai de aceea ești dispus în astfel de momente să mergi atât de departe încât să dorești să fi fost tu cel care i-ai fi înșelat încrederea și nu invers.

Postul este o reducție fenomenologică de sine care are drept scop și finalitate faptul de a te sustrage de sub imperiul (auto)revărsărilor în multiplicitatea dezorganizată (ieșirea din ordine) și pe acela de a te ajuta să te dai la o parte din calea ta, pentru a putea să ajungi și să accezi cu adevărat la celălalt și la tine însuți.

Cel care postește este cel care aplică metoda reducției fenomenologice nu doar la nivelul cogniției – la nivel cognitiv (motivat așadar de un interes teoretic), ci și la nivel afectiv, emoțional, volitiv și, în genere, la nivelul tuturor tendințelor interne (imanente) sau exterioare (transcendente) care se opun liniștirii și privirii limpezi (motivat așadar și de un interes practic – in sensul filosofiei practice). (Să ne amintim că, potrivit, de pildă, lui Aristotel, scopul eticii nu este acela de a ne spune ce-i virtutea, ci acela de a ne face să devenim virtuoși).

Postul te eliberează de „nevoia de celălalt” (sub orice formă s-ar prezenta ea) și tocmai datorită acestui lucru el îți eliberează cu adevărat calea spre celălalt (spre celălalt ca celălalt și nu spre „celălalt-ul pentru mine” – celălalt în calitate de „obiect” al cunoașterii, dorinței, intereselor, pasiunilor, preferințelor mele).

Iar dacă are puterea de a-ți elibera calea spre celălalt, cu siguranță îți va elibera și calea către tine însuți (către sinele tău cel mai adânc sau autentic). Așadar, reducția postului te eliberează și de nevoia ta de tine însuți (imaginea ta mentală despre tine însuți, etichetele pe care ți le pui singur pe frunte sau pe care ți le pun alții și pe care – dacă îți convin, îți plac –  simți nevoia să le menții cu tot dinadinsul și dorești în permanență să te ridici la nivelul lor).

Într-un anumit sens, am putea spune că cel care postește (postitorul prin excelenta fiind ascetul) e un autentic și pe deplin fenomenolog practic. Iar fenomenologia practică ar fi (și) o veritabilă terapeutică integrativă a ființei. A fi fenomenolog practic înseamnă să știi, în modul cel mai concret și cu autentică responsabilitate, a avea grijă de ființă.

Pozitia psihologului in raport cu valorile, ideile politice, religioase, aderentele ideologice etc. ale „pacientului” trebuie sa fie pozitia „spectatorului dezinteresat” pe care-l regasim in fenomenologia husserliana. Psihologul trebuie sa opereze in permanenta o epoche emotionala, atitudinala, dar si intelectuala (cu privire la valorile si ideile cu statut de convingeri sau rationamente) in relatia lui cu „pacientul”. Psihologul are a se pastra in permanenta intr-un anumit cadru de interval, la nivelul unei anumite neutralitati, asemanatoare celebrei „neutralitati metafizice” pe care este chemat sa o practice fenomenologul autentic in cadrul filosofiei. (Nu am spus pozitivistul, intrucat, din punctul meu de vedere pozitivistul/pozitivismul antreneaza cu sine a anume pozitie reductiva, la nivelul careia ramane condamnat a se manifesta in permanenta, si nu una recuperatoare, precum este cazul fenomenologului, care recupereaza ca sens nou, de fiecare data mai profund sau mai revelator, ceea ce pusese anterior intre paranteze, ceea ce redusese sau exclusese in prealabil prin procedeul reductiei).

„Neutralitatea metafizica” a psihologului este o neutralitate in raport cu propriile sale pozitii/presupozitii metafizice sau de ordin metafizic (valorice, ideologice, religioase, chiar morale etc.) interioare sau exprimate (sub o forma sau alta) care se pot manifesta in interactiunea lui cu pacientul. Aceasta neutralitate a psihologului este in acelasi timp si o neutralitate in sens invers, adica fata de astfel de pozitii/presupozitii/luari de pozitie ale „pacientului” sau pe care „pacientul” le manifesta (le pune in joc in mod voluntar sau involuntar, in mod implicit sau explicit) in cadrul relatiei sale cu psihologul.

Consideratiile de mai sus sunt, bineinteles, la fel de valabile (si poate cu atat mai importante si mai relevante) si pentru cazul terapeutului. Terapeutul autentic are a tine mereu seama de aceasta „neutralitate metafizica” si a o exersa la nivelul practicii sale terapeutice curente.

Nu ai cum să fii cu adevărat liber nefiind tu însuți!

Totul e să câștigi lupta libertății (eliberării) cu tine însuți. Restul sunt detalii..

Ce este descurajator e faptul că această luptă este una pe care trebuie să o dai aproape zilnic.

Pentru a reuși să lucrezi mai eficient, să fii mai productiv (atunci când lucrezi intelectual), e bine să ții cont de câteva lucruri:

1. să fii odihnit atunci când te apuci de treabă.

2. să fii (intri) într-o stare bună, pozitivă, placută, entuziastă.

3. să lucrezi organizat, abordând sarcinile pe care le ai de rezolvat întotdeauna de la simplu la complex.

4. să lucrezi schematic, notând mai întâi ideile principale, făcând mai întâi o schemă și abia apoi să adaugi detaliile. (Altfel riști să te pierzi în detalii de la început și să nu mai ai energie pentru a duce planul la bun sfârșit. Lăsând detaliile pentru mai târziu, nu te vei pierde în divagații, nu vei pierde energie și nu vei ajunge repede frustrat de faptul că nu ai terminat ceea ce ți-ai propus).

5. ține la distanță orice alți stimuli și nu te întrerupe pentru a face alte mici activități între timp. (Acest lucru îți va distrage atenția de la ceea ce faci și te va costa destul de multă energie pentru a reveni la sarcina ta, chiar dacă pe moment nu-ți dai seama de asta). Nu da curs nici măcar gândurilor ce-ți vin spontan în minte (cu privire la altceva). Rămâi concentrat strict pe activitatea ta și lucrează în continuare până faci o mică pauză dinainte prevăzută. Dacă e ceva urgent ce-ți vine în minte (ceva ce poți apoi uita dacă nu-ți notezi imediat), pregătește-ți o agendă, pe care să o ai în apropiere și în care să-ți notezi scurt ideea pentru a-ți putea aminti mai târziu despre ce-i vorba. (Nu te intrerupe însă mai mult de 30´´/1 minut pentru aceasta).

6. scrie într-un caiet (sau direct pe computer) ideile principale ale materialului pe care lucrezi, într-o ordine logică, iar acolo unde trebuie să dai detalii (de exemplu note de subsol) sau să aprofundezi, marchează asta printr-un asterix (*) ca semn pentru a reveni și a completa ulterior.

7. încheie ceea ce aveai de făcut, apoi poți să faci o pauză puțin mai lungă. (Faptul că ai încheiat ceva îți va da un sentiment plăcut, de satisfacție, un sentiment de bine, care se traduce la nivel subconștient prin generare automată și spontană de motivație și energie). După ce ai terminat ce aveai de făcut și vei simți acea mulțumire a lucrului încheiat, i-ați o pauză bine meritată, în care să mănânci ceva bun, să asculți o melodie preferată, să dansezi puțin (dacă preferi), să ieși pe balcon sau la o scurtă plimbare, să bei o cafea bună, să faci puțină mișcare și să privești pentru câteva minute cerul (sau ce mai vrei tu..).

8. Apoi.. Lucrezi mai departe – o altă secvență de timp (mai lungă sau mai scurtă – depinde de stare, de cât timp ai alocat deja în plan pentru asta, de puterea de concentrare etc.) în care încearcă să te menții concentrat DOAR pe ceea ce faci în acel moment.

Vei vedea nu numai că astfel vei deveni mai eficient & mai productiv, ci asta îți va da și mai multă satisfacție (și deci energie și motivație). Orice lucru încheiat, dus la bun sfârșit, generează o asemenea stare de satisfacție și, în scurt timp, el îți va da o mai bună disciplină și o mai bună organizare, care, repetate, au toate șansele să se transforme în obicei.

În viață nu se merită să faci niciun compromis în ceea ce privește profesia. Singura cale autentică în acest sens este să-ți urmezi pasiunea, oricâte sacrificii vei fi nevoit să faci pentru asta. Mai tarziu, îți vei da seama singur ca ai ales bine alegând… pasiunea.

Rezultatele și împlinirile vor veni la momentul potrivit. Numai tu să perseverezi în pasiunea ta! Iar, dacă ți se va părea că rezultatele se lasă prea mult așteptate, atunci adu-ți aminte mereu că roadele se coc și se culeg… toamna.

Oferă-ți timpul primăverii pentru ”însămânțare”, pentru pregătire, timpul verii pentru ”umplerea cu sevă” și ajungerea la maturitate, pentru creștere & maturizare, iar, dacă vei face asta, fii sigur că va urma timpul toamnei bogate, a roadelor coapte și împlinite.

Ceea ce-ți rămâne să faci este ca, în această trecere de la un timp la altul, să-ți îngrijești, hrănești, susții pasiunea. Ai grijă de pasiunea ta! La timpul potrivit ea te va răsplăti pentru atenția, energia și entuziasmul pe care i le-ai arătat/acordat.

Înainte de a fi cunoscută și înțeleasă (la nivel intelectual), viața e pentru a fi trăită. În primă (și în ultimă) instanță, viața e, pur și simplu, pentru a fi. A fi îl precede (și trebuie să îl preceadă) pe a cunoaște sau pe a ști (și nu doar în ordine factică, ci și în ordinea întemeierii – a unei întemeierii dincolo și dincoace de cunoaștere, de stricta întemeiere teoretică prin cunoaștere – a unei întemeieri de genul lui a fi, de genul instituirii în ființă).

Ce ciudat să te numești gânditor! Pune unul o întrebare: cine este/ a fost cutare? Răspunde altul: Păi, cum, nu știi? A fost un mare gânditor!

Ce prostie! Parcă ai putea reduce diversul manifestării și infinitul farmec al vieții la cuvântul gânditor! Sau chiar la procesul gândirii, la a gândi! A gândi nu-i tot una cu a fi (sau e un a fi incomplet, neîmplinit), pe când a fi îl cuprinde și pe a gândi în mereu ireductibilul manifesării lui.

E prea puțin (mult prea puțin!) să te numești ”gânditor”, ”intelectual”, chiar ”filosof” sau.. altcumva în acest fel, când poți fi (și aspira la a fi) om integral, în raza și în orizontul unui mereu înnoitor infinit viu.  

Ce bine ar fi, ca în viața noastră cea de fiecare clipă și în ceea ce întreprindem asiduu zi de zi, să ne punem mai des și mai radical întrebarea: Wozu?!

Cum folosim noi, în fond, clipele unice, ireductibile, de neînlocuit și totuși atât de finite și trecătoare (mortale), ce ni s-au dat?

Iulie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31