You are currently browsing the monthly archive for Noiembrie 2010.

ce miros

vine de-afară

parfumat cu ger!

ninge cu atâta dor

parcă stelele coboară

cârduri de prin cer.

totu-i alb ca o nălucă

totu-i ireal

chipul iernii-i

incolor, rece

colosal

Astăzi Myway m-a surprins cu o replică interesantă. Cu toate că ceea ce mi-a spus ea este deja arhicunoscut, totuşi, fiindcă m-a inspirat într-un mod aparte, am hotărât să o scriu pe blog. Citez:

„Omul pro-activ, eficient, liderul îşi creează singur condiţiile succesului său. El îşi crează mai întâi condiţiile reuşitei, iar apoi acţionează cu perseverenţă în această direcţie. În pasul 3, îl vom regăsi [undeva] bucurându-se deja de reuşită..

Liderul adevărat e cel care reuşeşte să creeze condiţiile succesului său şi nu aşteaptă ca altcineva să o facă pentru el; ca altcineva să pregătească locul pentru a semăna cartofi şi să-i planteze, iar el să vină doar să-i culeagă, ci el însuşi îşi amenajează acest loc, el însuşi îşi plantează cartofii”.

Acest adevăr banal, când este înţeles, când trece din minte în sânge şi în măduvă, schimbă cu adevărat lumea.

 

PS: Myway-ei îi place să numească astfel de idei cu termenul de: legi ale vieţii.

te-aş plânge

cum plâng iarna

crinii

te-aş plânge

cum îşi plâng iubitele

dorul

te-aş plânge

cum îşi plânge pădurea

singurătatea

te-aş plânge

cum îşi plâng zeii

nemurirea

te-aş plânge..

dar ochiul mi-e sec

cum sec e gândul

pe care-l desprind

din umbra prezenţei tale.

te-aş plânge

cu ochiul meu sec,

te-aş plânge cu el

(pre)cum

nu te-a mai plâns nimeni

până acum

te-aş plânge

cu ochiul meu sec

cu ?care mai întorc

o pagină

din priveliştea

dezgolită şi dezvirginată

a vieţii

din viaţa fără cap

din viaţa decapitată

ce se aşează cuminte

la picioarele mele

la rădăcinile ochiului meu

sec

te-aş plânge

cu ochiul meu sec

dar mi-e privirea înceţoşată

de arşiţa gurii tale

de dorinţa sânilor tăi

de imaginea trupului tău

mort şi aşezat cu grijă

pe piedestalul amintirii

la picioarele mele

la rădăcina ochiului meu

sec

te-aş plânge

cum îşi plânge noaptea

morţii

ce-şi caută singuri

mormintele

ce-şi cioplesc singuri

sicriile

şi se aşează cuminţi

în ele

la picioarle mele

la rădăcina ochiului meu

sec

cu ?care te plâng mereu

te-aş plânge

cum plânge toamna

frunzele

desprinse în grabă

din tulpina uitării

ce se aşează cuminţi

la picioarele mele

la rădăcina ochiului meu

sec

cu ?care te plâng

de când

nu mă născusem încă

te-aş plânge

cum plânge

lumina

în ochii unui orb

cum plânge

sunetul

în urechile unui surd

cum plânge

cuvântul

în gura unui mut

te-aş plânge

cum plâng

astrele

când se nasc

pe cerul din noapte

şi se aşează cuminţi

la picioarele mele

la rădăcina ochiului meu

sec

cu ?care

nu voi înceta

să te plâng

nici când nu voi mai fi

un muritor

printre oameni

un Socrate

printre muritori

te-aş plânge

cu ochii tăi

din care s-a şters

urma neuitării mele

te-aş plânge dacă

mi-ai da un strop

din lacrima ochilor tai

cu ?care să te plâng

şi atunci

când voi săruta

coasta de lut ars

a eternităţii.

spală Doamne oasele mele

şi fă să sune în ele

sunetul tău de lumină

scoate-le din ţărâna uitării

şi fă să curgă în ele

puterea lui a fi

pune-ţi pecetea

cea de dicolo de genuni

pe carnea inimii rebele

şi adie cu suflarea ta

raza gândului fugar.

surpă cu aripa ta

chemarea neuitării

şi aruncă lutul

cel învechit

pe când zorile

se trezesc

din nou

în apele Vitezdei.

mi-e dor de tine tată

să stăm într-o seară

de vorbă

sau pe podişuri şi fâneţe

sau pe aiurea

pribegind

să rupem

tăcerea goală

să umplem

cuvântul mut

sau poate

să râdem

ca doi ştrengari

o şotie anume pregătind

să obosim

la vre-un tăiat de lemne

trudind

să ne plângem

de vicisitudinile sorţii

şi să ne întoarcem

în tihnă

pe luna plină

din noapte

de pe la vreun

adunat de fân

sau de pe la vreun

răpit de stele.

 

 

mi-e puţin cam dor

de tine tată

la sfat într-o noapte de iarnă

să stăm

cu focul alături

şi să ascultăm

cum lemnele

plâng

cum coaja lor geme

de prin veacuri spre noi

din adâncul

cercurilor strânse în jurul

miezului lor –

ca şi anii strânşi

în jurul trupului tău

prea din vreme

în ţărâna aceea anume

în grabă

şi cu grijă învelit –

anume şoapte

se desprind

ca şoaptele de dor

de jale

şoapte de tristeţe

sau de bucurie

pe care

uitarea

nu le poate şterge

cuvântul

nu le poate spune

auzul

nu le poate desluşi

mintea

nu le poate înţelege

iar inima

nu le poate primi.

 

 

mi-e aşa puţin cam

dor de tine tată..

şi acum

parcă

tot una mi-e

de aş veni

o vorbă să-ţi spun

sau de aş mai rămâne

un cuvânt

să fur din infinit

şi să-l las (în)scris

în peretele de eter

al lumii

dar ştiu –

mai am încă

de cioplit

cu dalta rece a destinului

pe când vântul

se joacă printre nori

un siciru –

sicriul meu.

Astăzi Myway a fost foarte bucuroasă pentru că am reuşit să ajut câteva cuvinte să se nască. Apoi, aceste cuvinte au început să se joace.. Când o să desluşesc ceva mai bine jocul lor, o să le chem pe blog. Va fi în curând. Aşa simt eu..

E ceva deosebit să ajuţi la naşterea cuiva. Să ajuţi pe cineva să se nască. Bună meserie şi-a ales mama lui Socrate! L-a inspirat ceva pe Socrate însuşi! Nu glumă! Din moment ce se apucase şi el să moşească (să ajute la naşterea adevărului).. 🙂

Eu mă mulţumesc doar să moşesc unele cuvinte, care, vor începe apoi să se joace puţin, apoi şi mai mult, apoi vor creşte, se vor duce în lume şi poate vor inspira cândva-oricând, pe undeva-oriunde, pe cineva-oricine..

 

E-atât de toamnă în Freiburg..

Şi-atât de înspre iarnă merg toate..

Dar, uitându-mă la copacul din faţa ferestrei de pe hol, parcă nu-mi vine să cred. Expresia care-mi vine în minte este aceasta: l’art vivant. Încă are frunze, aproape toate frunzele.. puţine i-au căzut. Dar ce splendoare! Ce combinaţie reuşită de culori şi nuanţe! Cred că orice artist ar fi invidios pe acest splendit peisaj pe care mi-l oferă de aproape o săptămână natura. Galben, roşu, violet, portocaliu, lila în toate nuanţele posibile şi.. încă nuanţe de verde. Parcă cineva s-a jucat şi a combinat într-adins toate nuanţele posibile ale culorilor în coroana acestui copac. Iar lângă el, doi brazi gigantici, păstrându-se mereu de un verde intens de viu..

Poate sunt nedrept (adica, stiu ca sunt nedrept), dar îmi vine a spune că Monet a fost mic copil pe lângă spectacolul ce mi se oferă acum privirii (mai corect spus: vederii, pentru că poţi privi fără să vezi) 🙂

Uneori, în astfel de momente, simt că pot să mor liniştit; simt că aş putea muri fără să-mi pară rău pentru nimic. În astfel de momente şi Myway e tare bucuroasă..

3 lucruri în privinţa cărora poţi spune: NU! Consider că este foarte important din punct de vedere psihologic să ţii cont de aceste trei lucruri în viaţă; este important pentru cei care vor să aibă o viaţă psihologică sănătoasă:

1. să nu te judeci (sau să renunţi la a te judeca – şi la a-i judeca pe ceilalţi).

2. să nu te învinovăţeşti (sau să renunţi la vinovăţie, la sentimentul de vinovăţie, la vină).

3. să nu regreţi (sau să renunţi la regrete).

Ce consider eu că este important să cultivi este încrederea în tine (mai corect spus ar fi: încrederea în tu) şi obiceiul de a crede în tine (sau în tu: în cel căruia tu îi spui eu şi în ceilalţi: cei cărora le spui tu).

Aici ar fi de făcut o diferenţă între a avea încredere în tine şi a-ţi pune încrederea în tine. Dar despre această diferenţă.. poate altă dată 🙂

Alte două lucruri care mi se par importante sunt: a te place pe tine însuţi (a te simti bine in pielea ta) şi a şti cum să o faci (sau a te iubi pe tine însuţi şi a şti cum să o faci) în mod elegant şi a renunţa la trebuie – la a spune şi, mai ales, a gândi acest cuvânt.

Alt lucru pe care l-ai putea face: a te bucura de lucrurile simple. De natură de pildă, de toamnă, de un obiect frumos, de conversaţia cu cineva, de zâmbetul cuiva ghicit sau „furat” pe stradă, de a glumi în legătură cu propria-ţi greşeală, de un ceai, de un gând, de vânt, de patul confortabil în care dormi, de rândurile pe care le citeşti, de icoana sau tabloul pe care o/îl priveşti, de azi, de.. (las lista să fie completată de fiecare în felul lui, cu lucrurile simple de care se bucură el/ea).

Consider că, la fel de sănătos, din punct de vedere psihologic este, ca din când în când, să ai un anumit sentiment de recunoştinţă pentru toate lucrurile sau persoanele de care te bucuri (sau de care te poţi bucura).

 

PS: Uitasem să adaug la cele de mai sus încă ceva (un lucru pe care mi l-a spus cândva un bun prieten şi pe care mi l-a amintit acum Myway): să laşi să treacă pe alături ceea ce nu e pentru tine – ceea ce e pentru alţii (şi să înveţi cum să o faci într-un mod elegant).

Mi-am cumpărat de curând un palton. Şi uitându-mă în oglindă să vad cum îmi stă, am zis dintr-o dată: ăsta e! E ca şi făcut pentru mine. Vorba unui amic: stă pe mine de ţipă. 🙂

Şi atunci am avut un sentiment al reuşitei. Un sentiment că ceva e reuşit, e foarte reuşit în toată treaba asta. Iar acest sentiment al faptului că e ceva reuşit în cum e făcut acest palton, în cum se aşează el pe mine, m-a dus cu gândul la Aristotel. Un lucru e bun (reuşit), în măsura în care îşi realizează bine treaba care-i este proprie, pentru care este făcut. Iar paltonul meu şi-o realiza din plin. Atunci, mi-am mai dat seama, că acest aspect e uneori mult mai important pentru mine decât multe altele, cum ar fi de pildă, preţul efectiv al paltonului (200 euro).

La fel stau lucrurile şi atunci când scriu ceva, de pildă, o poezie. Când scriu ceva, ceea ce predomină nu este timpul în care scriu sau efortul pe care-l depun în acest sens, ci, mai degrabă, acel sentiment al reuşitei, al faptului că ceva e reuşit în toată treaba respectivă.

 

Acelaşi sentiment al reuşitei îl poţi avea uneori şi când te întâlneşti cu cineva.

Noiembrie 2010
L M M M V S D
« Oct   Dec »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930