lacrimile cădeau

în valuri line și colorate

în furtuni neoprite și aspre

sau în potopuri apocaliptice,

rostogolind odată cu ele temeliile lumii,

smulgând de pe orbite și aruncând

în sute de stele căzătoare

traiectoriile destinelor noastre diafane

ce se întâlniseră, mai mult sau mai puțin accidental,

într-o îmbrățișare sinucigașă.

apoi a început să fie ca din senin cald,

atât de cald

încât prea-omenescul, banalul

și subînțelesul cuvânt „noi”

a început să se topească

în mii de culori necunoscute și nedeslușite,

ce se prelingeau ca dintr-un tablou aruncat în foc

în palmele noastre prea sensibile

și totuși prea îmbibate de sânge amestecat cu pământ

pentru a mai putea simți curcubeul.

tu m-ai întrebat atunci inocentă

și cu un fel de resemnare ciudată în glas:

„oare lacrimile poartă cu ele

frumusețea ochilor din care cad?

oare lacrimile își mai aduc aminte vreodată

de ochii pe care i-au părăsit?

oare știu ele de ce și pentru cine

nasc și ucid universuri întregi odată cu ele?”

eu te ascultam parcă speriat, privindu-ți ochii mari și căprui

ca două galaxii

ce s-au prins să călătorească una lângă alta

până la marginile universului,

ca două promisiuni ale destinului

ce au pornit una în căutarea celeilalte,

știind că niciodată nu se vor putea întâlni.

dar poate nici măcar nu ai înțeles

că ochii tăi eterni

nu se vor putea regăsi niciodată pe ei

decât în lumina de smarald a ochilor mei

atât de trecători și triști.

Anunțuri