Ți-aș fi robit și cerul și pământul

Pe care le-mbătai cu-atâta dor

Ți-aș fi cântat în arii lungi cuvântul

Atât de tandru și nemuritor!

 

Ți-aș fi citit din nou ca prima oară

Din cartea fermecată cu povești

Și-aș fi lăsat toți îngerii să moară

Privindu-te cât de frumoasă ești!

 

Ți-aș fi adus în dar scântei din stele

Pe care să le pierd voit prin părul tău

Te-ai fi jucat atunci ca un copil cu ele

Nemaidorind a ști ce-i bine și ce-i rău

 

M-ai fi privit pe urmă ștrengărește

Și ai fi râs, cum numai tu puteai s-o faci

Ți-ar fi crescut atunci ca din senin în palme

Câmpii întregi de ghiocei și maci

 

Ne-am fi urcat apoi pe-un vârf de munte

Sau ne-am fi cățărat pe-un colț de nor

Și-am fi lăsat întregul cer să ne sărute

Mai mult sau mai puțin întâmplător

 

Ne-ar fi crescut din vreme-n vreme aripi

Și-am fi zburat prin neștiute galaxii

Și dacă-ai fi murit de rău de înălțime

Pe loc aș fi știut să te învii

 

Iar dacă aripile noastre lungi și acuțite

Se vor fi frânt în zbor răsunător

Privindu-ne în ochi și fără de cuvinte

Am fi îmbrățișat pământul aspru cu amor

 

Pe lutul arzător, goliți și dezbrăcați

Ne-am fi iubit ca doi nebuni sub astre

Și-am fi lăsat secundele eterne

Să guste rând pe rând din trupurile noastre

 

Dar tu, indiferentă, de alte zări curtată

Pictai acum un straniu și necunoscut decor

O mână nevăzută scria pe-o frunză moartă

Chemarea visului de ieri, atât de trecător

 

Iar eu încoronam o odă tristă și senină

Și te visam absentă undeva pe-o stea

În piept mi se zbătea când întuneric, când lumină

Legând și dezlegând povestea mea de-a ta.

Anunțuri