You are currently browsing the category archive for the ‘Banalităţi’ category.

Cât de mult înseamnă prietenii!

Cât de mult înseamnă să ai prieteni (buni și adevărați)!

Nu se compară cu nimic altceva.

Prietenia este precum o floare rară, care, pe cât este de rară, cu atât mai mult ar trebui prețuită și ocrotită.

Cine are prieteni devotați (prieteni adevărați, adică autentici, care nu mimează prietenia, ci o înfăptuiesc, o pun în fapt prin felul lor de a fi) poate afirma că este cu adevărat fericit. Pentru că prietenii adevărați contribuie într-o mare măsură la fericirea ta.

Ceea ce face prietenia atât de frumoasă este poate și faptul că în prieteni te poți regăsi pe tine însuți și, în același timp, poți regăsi diferitul într-o manieră armonioasă.

lacrimile cădeau

în valuri line și colorate

în furtuni neoprite și aspre

sau în potopuri apocaliptice,

rostogolind odată cu ele temeliile lumii,

smulgând de pe orbite și aruncând

în sute de stele căzătoare

traiectoriile destinelor noastre diafane

ce se întâlniseră, mai mult sau mai puțin accidental,

într-o îmbrățișare sinucigașă.

apoi a început să fie ca din senin cald,

atât de cald

încât prea-omenescul, banalul

și subînțelesul cuvânt „noi”

a început să se topească

în mii de culori necunoscute și nedeslușite,

ce se prelingeau ca dintr-un tablou aruncat în foc

în palmele noastre prea sensibile

și totuși prea îmbibate de sânge amestecat cu pământ

pentru a mai putea simți curcubeul.

tu m-ai întrebat atunci inocentă

și cu un fel de resemnare ciudată în glas:

„oare lacrimile poartă cu ele

frumusețea ochilor din care cad?

oare lacrimile își mai aduc aminte vreodată

de ochii pe care i-au părăsit?

oare știu ele de ce și pentru cine

nasc și ucid universuri întregi odată cu ele?”

eu te ascultam parcă speriat, privindu-ți ochii mari și căprui

ca două galaxii

ce s-au prins să călătorească una lângă alta

până la marginile universului,

ca două promisiuni ale destinului

ce au pornit una în căutarea celeilalte,

știind că niciodată nu se vor putea întâlni.

dar poate nici măcar nu ai înțeles

că ochii tăi eterni

nu se vor putea regăsi niciodată pe ei

decât în lumina de smarald a ochilor mei

atât de trecători și triști.

E trist (totuși) atunci când îți dai seama că profunzimea pe care credeai că ai atins-o în relație cu o anumită persoană nu a fost de fapt niciodată atinsă, ci a fost doar o înșelătoare iluzie și că acea relație – departe de a fi fost și a rămâne specială și deosebită – se dovedește a fi la fel de banală și comună precum alte zeci sau sute de relații, pe care le ai sau în care intri în mod mai degrabă întâmplător de-a lungul vieții. Atunci, acea persoană se arată a fi la fel de comună precum oricare alta cu care ai o interacțiune mai degrabă superficială.

Noi românii avem un cuvânt atât de frumos și, în același timp, atât de (bine-)grăitor pentru a desemna starea pe care o resimțim în astfel de situații sau conștientizarea care însoțește o asemenea experiență: dezamăgire. Cuvânt ce ar trebui în astfel de cazuri scris: dez-amăgire.

Cu toate că atunci când sunt dezamăgit mă doare, nu mă simt bine deloc și nu pot privi decât negativ cele petrecute, totuși, poate că ar trebui (ar fi mai indicat) să acord mai multă atenție ieșirii mele din amăgire, (din propriile mele proiecții pe care le-am aruncat către/peste celălalt, din culorile strălucitoare în care am ales să-l colorez pe celălalt, din propria mea imagine despre el/ea, pe care m-am încăpățânat s-o păstrez, s-o întrețin și s-o hrănesc în mintea și inima mea – în loc de a-l vedea/privi pe celălalt așa cum este el cu adevărat, dacă așa așa ceva este în genere posibil. Cum am putea în fond ajunge, în ultimă/primă instanță, la așa ceva?) decât stării mele momentane în care simt durerea, dezgustul și tristețea.

Poate că ar trebui să mulțumim celuilalt că, dezamăgindu-ne, ne-a dez-amăgit, pentru că ne-a scos din amăgirea în care intrasem (tot datorită nouă – întrucât orice intrare autentică în relație cu celălalt presupune acest risc – al dezamăgirii –, pe care nu ai decât a ți-l asuma integral atunci când alegi să faci acel prim pas) cu prețul sacrificiului (uneori total) a imaginii lui/ei pe care o aveam/păstram în mintea și inima noastră.

Însă, pentru că această dez-amăgire este una ce sacrifică în același timp și încrederea noastră, încrederea pe care am ales s-o investim în celălalt, atunci apare în scenă și tristețea. Tristețea născută din faptul că ai fi vrut ca celălalt să te dez-amăgească fără a te dezamăgi, fără a-ți arăta că nu e demn de încrederea cu care ai ales să-l investești.

Cred că din acest motiv simți uneori că ai fi dorit mai degrabă să fi fost tu cel care l-a dezamăgit (dacă tot s-a ajuns aici), tocmai pentru că nu voiai pentru nimic în lume să-ți pierzi total încrederea în el/ea. Ai fi vrut ca investirea lui/ei cu încredere de către tine să fi rămas intactă sau, oricum, să nu se fi dus toată pe apa sâmbetei. Și, probabil că tocmai de aceea ești dispus în astfel de momente să mergi atât de departe încât să dorești să fi fost tu cel care i-ai fi înșelat încrederea și nu invers.

Înainte de a fi cunoscută și înțeleasă (la nivel intelectual), viața e pentru a fi trăită. În primă (și în ultimă) instanță, viața e, pur și simplu, pentru a fi. A fi îl precede (și trebuie să îl preceadă) pe a cunoaște sau pe a ști (și nu doar în ordine factică, ci și în ordinea întemeierii – a unei întemeierii dincolo și dincoace de cunoaștere, de stricta întemeiere teoretică prin cunoaștere – a unei întemeieri de genul lui a fi, de genul instituirii în ființă).

Ce ciudat să te numești gânditor! Pune unul o întrebare: cine este/ a fost cutare? Răspunde altul: Păi, cum, nu știi? A fost un mare gânditor!

Ce prostie! Parcă ai putea reduce diversul manifestării și infinitul farmec al vieții la cuvântul gânditor! Sau chiar la procesul gândirii, la a gândi! A gândi nu-i tot una cu a fi (sau e un a fi incomplet, neîmplinit), pe când a fi îl cuprinde și pe a gândi în mereu ireductibilul manifesării lui.

E prea puțin (mult prea puțin!) să te numești ”gânditor”, ”intelectual”, chiar ”filosof” sau.. altcumva în acest fel, când poți fi (și aspira la a fi) om integral, în raza și în orizontul unui mereu înnoitor infinit viu.  

Ce bine ar fi, ca în viața noastră cea de fiecare clipă și în ceea ce întreprindem asiduu zi de zi, să ne punem mai des și mai radical întrebarea: Wozu?!

Cum folosim noi, în fond, clipele unice, ireductibile, de neînlocuit și totuși atât de finite și trecătoare (mortale), ce ni s-au dat?

Dacă am imagina doi oameni care să nu aibă absolut nimic în comun, atunci am observa că între ei nu se poate isca niciun fel de dialog. Ceea ce face ca orice intrare în dialog (oricât de precară) să fie posibilă, este ceva-ul comun (minimul unor valori, idei, credințe, pasiuni etc. comune) pe care îl au/ împărtășesc cei doi. Și aceasta, pe fondul unei minimale deschideri către celălalt, pe fondul unei (pre)înțelegeri și al unei acceptări a lui ca pe un ”Tu” ce-și zice lui însuși ”Eu”.

Minimala condiție a dialogului este aceea de a-l scoate pe celălalt din statistică și a-l privi în față, ca persoană, ca ființă în care pulsează același suflu infinit al vieții ca și în tine; aceasta înseamnă a-i privi chipul, care te îndeamnă să-i cunoști istoria personală și care-ți interzice, precum spunea Levinas, să-l ucizi, reducându-l la același sau transformându-l în obiect și/sau, mai departe, în neant.

Dacă nu crezi în tine și nu te raportezi la tine însuți cu demnitate (dacă nu te vezi ca fiind demn), nu ai cum să reușești sau să faci ceva deosebit în viață. Chiar dacă ești înzestrat cu talent și inteligență, dacă nu crezi în tine și nu te consideri demn, nu vei reuși niciodată să fii în mod autentic la nivel înalt și să fii cu adevărat deosebit, adică să-ți descoperi, cultivi, exprimi și să aduci la excelență și strălucire acel unic al tău. A te privi cu demnitate înseamnă și să nu te autodisprețuiești. A te privi cu demnitate și a crede în tine, înseamna de fapt a fi conștient de măreția „naturii” tale umane, de măreția ta ca ființă ce a fost făcută și sortită să încununeze (în toate felurile posibile) întreaga Creație.

a ști ce-i moartea nu-i îngăduit

nici unui muritor de rând

cât timp el încă-și mai așterne-n lume pașii

ce necuprind cu râvna lor acest pământ

 

purtat pe neștiutele cărări

prin ploi, prin soare sau prin vânt

precum săgeata ce-a zburat prea repede din arc

el trece și se pierde-n lut mult prea curând

 

tu, muritorule de rând

cu suflet din alt cer!

tu ești doar oglindirea

misterelor ce pier..

 

ce taină porți mereu cu tine-n piept?

ce întâmplare te-a adus pe-aici pe jos?

tu ești ivirea de cristal a Clipei

ce-n trupul timpului s-a împlântat

și-a strălucit cândva frumos

 

ca floarea ce s-a ofilit mai ieri în câmp

ca iarba ce va fi tăiată în curând

în chinurile mamelor de peste tot

te naști mereu spre a-ți săpa mormânt

și-au ieșit din fire brazii

sărutați de vânt

s-a-ntâlnit

noaptea cu luna

dansând pe pământ

 

și-a ieșit din fire iarna

a uitat de ger

s-a-mbătat luna lui marte

cu parfum de cer

 

ce miros de primăvară

și de viu mister

se plimbă din nou prin țară

ascuns în eter!

eu te-am privit

cât anii toți din viața mea

prelung

iscoditor ca viscolul din iarnă

iar alteori, cuminte și tăcut

ca dorul lung

din ochii-ntrebători și muți

ai unui prunc

tu n-ai răspuns nimic

– în aer n-ai crestat niciun cuvânt –

ci doar ai spus

că orice întrebare-i un răspuns

ș-atunci

zburând din locul meu fără de loc

cu focul inimii aprins

de la scânteia altui foc

de dincolo de foc

am început a mă-ntreba

din nou

mai mult ca-n joc

vânând din zbor nespusul

din orice întrebare:

„adâncul din adânc

profundul din profund

albastrul din albastru,

oare ce formă are?”

 

rănindu-se,

nespusul

m-a-nsulițat

rănindu-mă

c-o altă întrebare…

oare de ce iubirea

fără de iubire

moare?

priveam la tine lung

nedumerit și mut

cu ochiul meu drept

drept în viitor

cu cel stâng

colorat în trecut

și mă-ntrebam așa, naiv:

moartea, pentru a muri,

e nevoită oare a se naște?

bobul de grâu

murind

ar mai putea cândva

pe sine

uimit a se cunoaște

ca sevă

în ființa unui alt spic de grâu?

 

apoi, m-am întrebat

dacă mai știe oare

că el a fost un bob de grâu

de dinainte de spic,

de dinainte de moarte..

Iulie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31