You are currently browsing the category archive for the ‘Chipul din batista’ category.

Venisem odată acasă de la Bucureşti şi după ce m-am regăsit cu părinţii mei (după ce am îmbrăţişat-o pe mama mea şi am dat mâna cu tatăl meu) şi după alte momente petrecute cu ei, la un moment dat, tata iese în hol, lăsând uşa deschisă şi, după câteva momente mă strigă: Eugen! La răspunsul meu: da! El îmi raspunde: vino puţin (oleacă) şi apoi: vină să-ţi dau ceva. Eu, intrând în casă şi trecând prin hol, nu văzusem nimic deosebit care să-mi atragă atenţia. Deci mă tot întrebam în gândul meu (bineînţeles, în decurs de doar câteva secunde cât am facut de la masă până în hol) ce vrea să-mi dea? ce poate să-mi dea? Ce poate avea el acolo pitit pe undeva prin hol pe care vrea să mi-l dea? Mă prinsese un soi de curiozitate ca acea curiozitate a copiilor mici când, mama lor, venind de pe undeva îi chemă să „le spună ceva”, dar ei ştiu că de fapt ea le-a adus ceva bun pe care vrea să îl dea acum lor şi se tot întreabă (neavând însă timp de a gândi sau a-şi face reprezentări în minte a posibilei „bunătăţi” prea mult) cu emoţie ce o fi. Aşadar, ajung eu în pragul uşii şi mă uit spre tata care încă mai cotrobăia printr-o plasă aşezată pe o băncuţă şi care nu reuşise încă să scoată misteriosul dar aşteptat acum cu toată nerăbdarea. În schimbul oferirii imediate a darului, fiindcă încă nu-l dibuise prin plasă, foarte prompt la ivirea mea în uşă, mi-a transmis o privire încărcată de un zâmbet, pe cât de plin de bucurie, pe atât de ştrengăresc, acompaniată de exclamaţia: ia te uită ce-ţi dă tata! Bineînţeles că privirea mea nu apucase să vadă încă nimic, deoarece năstruşnicul dar nu se dădea scos la iveală, nu se lăsa dat în vileag. Momentul respectiv a fost însoţit din nou de aceeaşi exclamaţie şi acelaşi zâmbet, care parcă erau menite de a creşte nerăbdarea mea şi, odată cu ea şi bucuria surprizei ce urma. Am avut atunci sentimentul unei bucuroase complicităţi ca cel care se naşte între doi amici atunci când aceștia sunt angrenați în pregătirea unei şotii ştrengăreşti.
Şi iată, că dintr-o dată, momentul tot aşteptat a sosit. Nu puteam să-mi dau seama de ce simt atâta bucurie şi de ce sufletul mi se umpluse de o veselie nemaipomenită, întrucăt misteriosul meu dar se descoperise a fi, ce-i drept foarte frumos (de un roşu deschis, mare şi inspirând prospeţime doar la atingerea lui cu privirea), un obişnuit şi comun fruct: un măr. Am izbucnit amândoi în râs iar eu l-am privit pentru o clipă pe tata cu emoţie şi cu recunoştinţă. Nu am ştiut să-mi explic nici acel fir de emoţie care mă străbătuse (parca ca atunci când eram copil) şi nici acel soi fugar de recunoştinţă ce-mi trecuse prin suflet. Aşteptarea mea fusese cu mult depăşită şi nu-mi explicam de ce. Parcă primisem pamântul întreg în dar. Era de fapt acel sentiment al bucuriei şi al împlinirii unei aşteptări nu prin mărimea sau importanţa darului, ci prin simplitatea, naturaleţea şi dragostea care vin din partea celui care-ţi face darul. Am rămas pentru o clipă (nu la propriu, ci doar în sufletul meu, dar nereuşind să-mi reţin de pe chip urma a ceea ce se petrecea în lăuntrul meu) într-o adâncă uimire plină de bucurie când mi-am dat seama că ceva atât de neînsemnat şi banal în aparenţă poate să-ţi redea momente de adevărată împlinire. Nu am putut recepta acest lucru decât ca pe un preaplin, ca pe o sevă vie ce-ţi umple sufletul şi dă din abundenţă şi pe dinafară. Am avut atunci senzaţia că pentru o clipă sărisem din zgomotoasa înlănţuire a extazelor temporale.

Iulie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31