You are currently browsing the category archive for the ‘File de (pseudo-)jurnal’ category.

Pe malurile Dreisam-ului liniştea fremăta misterios în adierea parfumului de seară. Mă plimbam încet şi totuşi într-un pas hotărât, privind depărtarea, unde munţii Padurea Neagră parcă rosteau tainic o chemare nespusă şi neadresată nimănui până atunci. Era plăcut să simţi adierea aerului proaspăt de primavară în şoaptele repetate ale Dreisam-ului, ce se grăbea cu fiecare undă înspre oraş, parcă puţin îngrijorat, ca nu cumva să întârzie la o întâlnire specială, la o întâlnire cu o iubită, ce-l aştepta plină de dor. Era o înserare perfectă.

Eu mă gândeam la tine şi la cum ar fi fost să fii aici, să fii aici cu mine, să-mi las pupilele să se scalde în lumina ochilor tăi, să ne lasăm palmele să se joace în voie una cu cealaltă, să alergăm, chicotind ştrengăreşte, să asurzim liniştea serii şi albastrul întunecat al cerului. Să-ţi simt respiraţia plăcută şi caldă, mirosul îmbătător de parfum de frezii, să-ţi smulg de pe buze adierea sentimentelor tale celor mai intime..

Ţi-aş fi recitat din Bacovia ţinându-te în braţe, şoptindu-ţi, din spate, la ureche, poate chiar aceste versuri:

„- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă –

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă…”

iar tu, cu glasul tău tandru şi „de demult” mi-ai fi cântat, pe când întunericul s-ar fi revărsat peste trupurile noastre îmbrăţişate, There for you şi mi-ai fi repetat, de atâtea ori, delicat şi plină de pasiune:

„Eating food

And drinking wine

A body that

I thought was mine”.

Am fi respirat atunci, pentru o clipă, împreună; am fi respirat acelaşi suflu şi am fi lăsat trupurile noastre să danseze, în ritmul tainic al aceluiaşi mister, dansul sacru al dragostei. Ne-am fi cunoscut poate ca prezenţă a aceluiaşi inepuizabil infinit viu..

În aceeaşi, şi totuşi mereu altă linişte a nopţii, am lăsat Dreisam-ul să-şi urmeze singur şi nestingherit calea şi m-am întors..  spre nicăieri..

Anunțuri

Despre prima certitudine…

Ne naştem singuri şi murim singuri. Iată prima certitudine.
Toată viaţa încercăm să scăpăm de această singurătate prin fuga către ceilalţi. Argumentăm pentru aceasta că omul este o fiinţă socială. Că el e menit pentru a fi cu ceilalţi. Ne naştem singuri şi murim singuri. Suntem toată viaţa singuri şi de această singurătate vrem să scăpăm. Nu putem suporta să fim singuri. Iată prima certitudine.

Există e vorbă: „Ochii care nu se văd, se uită”. Eu zic: „doar ochii care s-au văzut (au fost văzuţi) odată, nu se mai văd poate «mii de ani» şi nu se uită, doar aceştia pot (merită) a fi reţinuţi”. Toţi ceilalţi pot să fie uitaţi. De ce? Pentru că de fapt, toţi ceilalţi nu s-au văzut niciodată.

Omul nu este un personaj. Personajul odată conturat/ finisat rămâne astfel pentru totdeauna. Eticheta care i-a fost pusă pe frunte nu va mai fi dată jos niciodată. Omul nu este asemenea unui personaj construit de cineva. El nu este o statuie, fie ea şi pe un piedestal. Nu este o „materie” statică (el nu este aşa sau aşa sau altcumva, eventual … şi şi şi). El este într-o devenire continuă. El este devenire. Este proces şi nu stază. El este tot timpul ec-stază (fără a ajunge totuşi a se risipi sau imprasita irecuperabil in timp; el este in permanenta o dinamica a individuarii ce tine de un adanc nerisipit al fiintei). În om se întâlnesc, contopesc, armonizează, se intercalează, se bat, se împart şi se despart, se contrazic şi se resping mii şi mii de energii. Ideea nu e neapărat să reduci la minim unele dintre aceste energii (ce ar putea fi considerate de exeplu negative), nici să le distrugi, ci să le pui în armonie cu celelalte (ce ar putea fi considerate de exemplu pozitive); sa generezi o dinamica a echilibrului intre ele.
Omul nu este ca o cutie bine legată cu 10 funde roşii şi 100 de sfori şi care nu poate fi desfăcută. El este mai degrabă asemenea unui nucleu (invariant ?) cu zeci de mii de receptacole. Omul nu este bun sau rău, moral sau imoral, slab sau tare, puternic sau nu in genere, ci el este într-un fel sau altul (şi într-o anumită măsură sau alta) în funcţie de ce este stimulat în el; în funcţie de receptacolele responsabile pentru un fel sau altul de a fi care-i sunt stimulate şi antrenate; puse în lumină, exersate.
Omul este asemenea unui adânc din care izvorăsc (tâşnesc la suprafaţă) mii şi mii de izvoare. Depinde însă care anume dintre aceste izvoare îi sunt stimulate (şi antrenate). Şi cu cât mai bine (calitativ) este stimulat izvorul, cu atât mai limpede (şi curată) este apa…

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930