You are currently browsing the category archive for the ‘Joc de cuvinte’ category.

lacrimile cădeau

în valuri line și colorate

în furtuni neoprite și aspre

sau în potopuri apocaliptice,

rostogolind odată cu ele temeliile lumii,

smulgând de pe orbite și aruncând

în sute de stele căzătoare

traiectoriile destinelor noastre diafane

ce se întâlniseră, mai mult sau mai puțin accidental,

într-o îmbrățișare sinucigașă.

apoi a început să fie ca din senin cald,

atât de cald

încât prea-omenescul, banalul

și subînțelesul cuvânt „noi”

a început să se topească

în mii de culori necunoscute și nedeslușite,

ce se prelingeau ca dintr-un tablou aruncat în foc

în palmele noastre prea sensibile

și totuși prea îmbibate de sânge amestecat cu pământ

pentru a mai putea simți curcubeul.

tu m-ai întrebat atunci inocentă

și cu un fel de resemnare ciudată în glas:

„oare lacrimile poartă cu ele

frumusețea ochilor din care cad?

oare lacrimile își mai aduc aminte vreodată

de ochii pe care i-au părăsit?

oare știu ele de ce și pentru cine

nasc și ucid universuri întregi odată cu ele?”

eu te ascultam parcă speriat, privindu-ți ochii mari și căprui

ca două galaxii

ce s-au prins să călătorească una lângă alta

până la marginile universului,

ca două promisiuni ale destinului

ce au pornit una în căutarea celeilalte,

știind că niciodată nu se vor putea întâlni.

dar poate nici măcar nu ai înțeles

că ochii tăi eterni

nu se vor putea regăsi niciodată pe ei

decât în lumina de smarald a ochilor mei

atât de trecători și triști.

Anunțuri

a ști ce-i moartea nu-i îngăduit

nici unui muritor de rând

cât timp el încă-și mai așterne-n lume pașii

ce necuprind cu râvna lor acest pământ

 

purtat pe neștiutele cărări

prin ploi, prin soare sau prin vânt

precum săgeata ce-a zburat prea repede din arc

el trece și se pierde-n lut mult prea curând

 

tu, muritorule de rând

cu suflet din alt cer!

tu ești doar oglindirea

misterelor ce pier..

 

ce taină porți mereu cu tine-n piept?

ce întâmplare te-a adus pe-aici pe jos?

tu ești ivirea de cristal a Clipei

ce-n trupul timpului s-a împlântat

și-a strălucit cândva frumos

 

ca floarea ce s-a ofilit mai ieri în câmp

ca iarba ce va fi tăiată în curând

în chinurile mamelor de peste tot

te naști mereu spre a-ți săpa mormânt

și-au ieșit din fire brazii

sărutați de vânt

s-a-ntâlnit

noaptea cu luna

dansând pe pământ

 

și-a ieșit din fire iarna

a uitat de ger

s-a-mbătat luna lui marte

cu parfum de cer

 

ce miros de primăvară

și de viu mister

se plimbă din nou prin țară

ascuns în eter!

eu te-am privit

cât anii toți din viața mea

prelung

iscoditor ca viscolul din iarnă

iar alteori, cuminte și tăcut

ca dorul lung

din ochii-ntrebători și muți

ai unui prunc

tu n-ai răspuns nimic

– în aer n-ai crestat niciun cuvânt –

ci doar ai spus

că orice întrebare-i un răspuns

ș-atunci

zburând din locul meu fără de loc

cu focul inimii aprins

de la scânteia altui foc

de dincolo de foc

am început a mă-ntreba

din nou

mai mult ca-n joc

vânând din zbor nespusul

din orice întrebare:

„adâncul din adânc

profundul din profund

albastrul din albastru,

oare ce formă are?”

 

rănindu-se,

nespusul

m-a-nsulițat

rănindu-mă

c-o altă întrebare…

oare de ce iubirea

fără de iubire

moare?

priveam la tine lung

nedumerit și mut

cu ochiul meu drept

drept în viitor

cu cel stâng

colorat în trecut

și mă-ntrebam așa, naiv:

moartea, pentru a muri,

e nevoită oare a se naște?

bobul de grâu

murind

ar mai putea cândva

pe sine

uimit a se cunoaște

ca sevă

în ființa unui alt spic de grâu?

 

apoi, m-am întrebat

dacă mai știe oare

că el a fost un bob de grâu

de dinainte de spic,

de dinainte de moarte..

pentru tine nu mai rămâne nimic

nimic din toate acestea..

tu pleci și nu te mai întorci

(pentru că) moartea-i un drum cu sens unic

pe care înapoi să dai nu poți

din care numai orizontul lui înainte

se desprinde

un înainte difuz, angoasant poate și confuz

în orice caz, necunoscut

un înainte fără ieșiri laterale sau posibilități

de zbor

sau de oprire.

tu mergi

încet sau repede

sau după pasul tău

tu mergi, pășești tot înainte

trecând, fără să vrei, într-un altundeva

devenind, aproape fără să știi, un altceva

– când liniștea învăluie ca-ntr-un destin pământul

și timpul stă să nu mai fie –

tu pleci..

și dus vei fi în veci.

afară ninge mult

cu dor din alte lumi

afară ninge des

cu aripi de înger

brăzdate-n văzduh

afară ninge-n uitare

cu așchii de destin,

pe când

prin tine ninge

cu clipe fără timp

din jocul fulgilor de nea

aș vrea să-ți dezleg o poveste

al cărei trup să fie plăsmuit

din dragoste, din vis, din este..

plouă mărunt şi insistent

pe lămpi de lumină afumate

viu, în căderea picăturilor de diamant,

parcă aud cum inima îţi bate/

plouă, şi geme asfaltul asudat

gustând sărutul picăturilor haine,

pe chipul tău perechi de riduri se învălmăşesc –

cortegiu tainic de-mbrăţişări străine/

pâlcuri de nori, ca triste fantome

treceau absente şi întunecate,

eu ascultam cum se ciocnesc bucăţi de univers

trezind tăcerea amintirilor uitate/

aburi şi umbre şi jocuri de lumini

din nou, Padurea Neagră o îmbrăţişau tăcut,

ca seva îmi urca prin vene, în inimă-nflorind

o odă sacră, un cântec de demult.

mergeam

orchestra cântând

un cor de îngeri plângea

pe trupul tău ofilit

ieşind din mormânt

iar luna era plină

căzuse din nou grea

pe cerul adânc

oraşe străzi case

păduri şi munţi întunecând îngropând

se prelungea

învălurită ca o perdea

Septembrie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930