You are currently browsing the category archive for the ‘Myway’ category.

Cât de mult înseamnă prietenii!

Cât de mult înseamnă să ai prieteni (buni și adevărați)!

Nu se compară cu nimic altceva.

Prietenia este precum o floare rară, care, pe cât este de rară, cu atât mai mult ar trebui prețuită și ocrotită.

Cine are prieteni devotați (prieteni adevărați, adică autentici, care nu mimează prietenia, ci o înfăptuiesc, o pun în fapt prin felul lor de a fi) poate afirma că este cu adevărat fericit. Pentru că prietenii adevărați contribuie într-o mare măsură la fericirea ta.

Ceea ce face prietenia atât de frumoasă este poate și faptul că în prieteni te poți regăsi pe tine însuți și, în același timp, poți regăsi diferitul într-o manieră armonioasă.

Anunțuri

E trist (totuși) atunci când îți dai seama că profunzimea pe care credeai că ai atins-o în relație cu o anumită persoană nu a fost de fapt niciodată atinsă, ci a fost doar o înșelătoare iluzie și că acea relație – departe de a fi fost și a rămâne specială și deosebită – se dovedește a fi la fel de banală și comună precum alte zeci sau sute de relații, pe care le ai sau în care intri în mod mai degrabă întâmplător de-a lungul vieții. Atunci, acea persoană se arată a fi la fel de comună precum oricare alta cu care ai o interacțiune mai degrabă superficială.

Noi românii avem un cuvânt atât de frumos și, în același timp, atât de (bine-)grăitor pentru a desemna starea pe care o resimțim în astfel de situații sau conștientizarea care însoțește o asemenea experiență: dezamăgire. Cuvânt ce ar trebui în astfel de cazuri scris: dez-amăgire.

Cu toate că atunci când sunt dezamăgit mă doare, nu mă simt bine deloc și nu pot privi decât negativ cele petrecute, totuși, poate că ar trebui (ar fi mai indicat) să acord mai multă atenție ieșirii mele din amăgire, (din propriile mele proiecții pe care le-am aruncat către/peste celălalt, din culorile strălucitoare în care am ales să-l colorez pe celălalt, din propria mea imagine despre el/ea, pe care m-am încăpățânat s-o păstrez, s-o întrețin și s-o hrănesc în mintea și inima mea – în loc de a-l vedea/privi pe celălalt așa cum este el cu adevărat, dacă așa așa ceva este în genere posibil. Cum am putea în fond ajunge, în ultimă/primă instanță, la așa ceva?) decât stării mele momentane în care simt durerea, dezgustul și tristețea.

Poate că ar trebui să mulțumim celuilalt că, dezamăgindu-ne, ne-a dez-amăgit, pentru că ne-a scos din amăgirea în care intrasem (tot datorită nouă – întrucât orice intrare autentică în relație cu celălalt presupune acest risc – al dezamăgirii –, pe care nu ai decât a ți-l asuma integral atunci când alegi să faci acel prim pas) cu prețul sacrificiului (uneori total) a imaginii lui/ei pe care o aveam/păstram în mintea și inima noastră.

Însă, pentru că această dez-amăgire este una ce sacrifică în același timp și încrederea noastră, încrederea pe care am ales s-o investim în celălalt, atunci apare în scenă și tristețea. Tristețea născută din faptul că ai fi vrut ca celălalt să te dez-amăgească fără a te dezamăgi, fără a-ți arăta că nu e demn de încrederea cu care ai ales să-l investești.

Cred că din acest motiv simți uneori că ai fi dorit mai degrabă să fi fost tu cel care l-a dezamăgit (dacă tot s-a ajuns aici), tocmai pentru că nu voiai pentru nimic în lume să-ți pierzi total încrederea în el/ea. Ai fi vrut ca investirea lui/ei cu încredere de către tine să fi rămas intactă sau, oricum, să nu se fi dus toată pe apa sâmbetei. Și, probabil că tocmai de aceea ești dispus în astfel de momente să mergi atât de departe încât să dorești să fi fost tu cel care i-ai fi înșelat încrederea și nu invers.

Pozitia psihologului in raport cu valorile, ideile politice, religioase, aderentele ideologice etc. ale „pacientului” trebuie sa fie pozitia „spectatorului dezinteresat” pe care-l regasim in fenomenologia husserliana. Psihologul trebuie sa opereze in permanenta o epoche emotionala, atitudinala, dar si intelectuala (cu privire la valorile si ideile cu statut de convingeri sau rationamente) in relatia lui cu „pacientul”. Psihologul are a se pastra in permanenta intr-un anumit cadru de interval, la nivelul unei anumite neutralitati, asemanatoare celebrei „neutralitati metafizice” pe care este chemat sa o practice fenomenologul autentic in cadrul filosofiei. (Nu am spus pozitivistul, intrucat, din punctul meu de vedere pozitivistul/pozitivismul antreneaza cu sine a anume pozitie reductiva, la nivelul careia ramane condamnat a se manifesta in permanenta, si nu una recuperatoare, precum este cazul fenomenologului, care recupereaza ca sens nou, de fiecare data mai profund sau mai revelator, ceea ce pusese anterior intre paranteze, ceea ce redusese sau exclusese in prealabil prin procedeul reductiei).

„Neutralitatea metafizica” a psihologului este o neutralitate in raport cu propriile sale pozitii/presupozitii metafizice sau de ordin metafizic (valorice, ideologice, religioase, chiar morale etc.) interioare sau exprimate (sub o forma sau alta) care se pot manifesta in interactiunea lui cu pacientul. Aceasta neutralitate a psihologului este in acelasi timp si o neutralitate in sens invers, adica fata de astfel de pozitii/presupozitii/luari de pozitie ale „pacientului” sau pe care „pacientul” le manifesta (le pune in joc in mod voluntar sau involuntar, in mod implicit sau explicit) in cadrul relatiei sale cu psihologul.

Consideratiile de mai sus sunt, bineinteles, la fel de valabile (si poate cu atat mai importante si mai relevante) si pentru cazul terapeutului. Terapeutul autentic are a tine mereu seama de aceasta „neutralitate metafizica” si a o exersa la nivelul practicii sale terapeutice curente.

Nu ai cum să fii cu adevărat liber nefiind tu însuți!

Totul e să câștigi lupta libertății (eliberării) cu tine însuți. Restul sunt detalii..

Ce este descurajator e faptul că această luptă este una pe care trebuie să o dai aproape zilnic.

Înainte de a fi cunoscută și înțeleasă (la nivel intelectual), viața e pentru a fi trăită. În primă (și în ultimă) instanță, viața e, pur și simplu, pentru a fi. A fi îl precede (și trebuie să îl preceadă) pe a cunoaște sau pe a ști (și nu doar în ordine factică, ci și în ordinea întemeierii – a unei întemeierii dincolo și dincoace de cunoaștere, de stricta întemeiere teoretică prin cunoaștere – a unei întemeieri de genul lui a fi, de genul instituirii în ființă).

Ce ciudat să te numești gânditor! Pune unul o întrebare: cine este/ a fost cutare? Răspunde altul: Păi, cum, nu știi? A fost un mare gânditor!

Ce prostie! Parcă ai putea reduce diversul manifestării și infinitul farmec al vieții la cuvântul gânditor! Sau chiar la procesul gândirii, la a gândi! A gândi nu-i tot una cu a fi (sau e un a fi incomplet, neîmplinit), pe când a fi îl cuprinde și pe a gândi în mereu ireductibilul manifesării lui.

E prea puțin (mult prea puțin!) să te numești ”gânditor”, ”intelectual”, chiar ”filosof” sau.. altcumva în acest fel, când poți fi (și aspira la a fi) om integral, în raza și în orizontul unui mereu înnoitor infinit viu.  

Ce bine ar fi, ca în viața noastră cea de fiecare clipă și în ceea ce întreprindem asiduu zi de zi, să ne punem mai des și mai radical întrebarea: Wozu?!

Cum folosim noi, în fond, clipele unice, ireductibile, de neînlocuit și totuși atât de finite și trecătoare (mortale), ce ni s-au dat?

Dacă am imagina doi oameni care să nu aibă absolut nimic în comun, atunci am observa că între ei nu se poate isca niciun fel de dialog. Ceea ce face ca orice intrare în dialog (oricât de precară) să fie posibilă, este ceva-ul comun (minimul unor valori, idei, credințe, pasiuni etc. comune) pe care îl au/ împărtășesc cei doi. Și aceasta, pe fondul unei minimale deschideri către celălalt, pe fondul unei (pre)înțelegeri și al unei acceptări a lui ca pe un ”Tu” ce-și zice lui însuși ”Eu”.

Minimala condiție a dialogului este aceea de a-l scoate pe celălalt din statistică și a-l privi în față, ca persoană, ca ființă în care pulsează același suflu infinit al vieții ca și în tine; aceasta înseamnă a-i privi chipul, care te îndeamnă să-i cunoști istoria personală și care-ți interzice, precum spunea Levinas, să-l ucizi, reducându-l la același sau transformându-l în obiect și/sau, mai departe, în neant.

Dacă nu crezi în tine și nu te raportezi la tine însuți cu demnitate (dacă nu te vezi ca fiind demn), nu ai cum să reușești sau să faci ceva deosebit în viață. Chiar dacă ești înzestrat cu talent și inteligență, dacă nu crezi în tine și nu te consideri demn, nu vei reuși niciodată să fii în mod autentic la nivel înalt și să fii cu adevărat deosebit, adică să-ți descoperi, cultivi, exprimi și să aduci la excelență și strălucire acel unic al tău. A te privi cu demnitate înseamnă și să nu te autodisprețuiești. A te privi cu demnitate și a crede în tine, înseamna de fapt a fi conștient de măreția „naturii” tale umane, de măreția ta ca ființă ce a fost făcută și sortită să încununeze (în toate felurile posibile) întreaga Creație.

”Soluțiile sunt pentru cei care le caută..

(și nu se dau bătuți nici atunci când pare că nici o rezolvare nu mai e posibilă).” (Myway)

“Să râzi mult și des; să câștigi respectul oamenilor inteligenţi și afecţiunea copiilor; să obţii aprecierea criticilor corecţi și să înduri trădarea prietenilor ipocriţi; să apreciezi ceea ce este frumos și să descoperi ce este mai bun în fiecare; să lași în urma ta o lume un pic mai bună, fie printr-un copil sănătos, fie printr-o bucată de grădină sau printr-o condiţie socială îmbunătăţită; să știi că măcar un suflet a respirat mai ușor pentru că ai trăit tu. Asta înseamnă că ai reușit”. (Ralph Waldo Emerson)

“Când au grijă unul de altul cu adevărat, abia atunci femeia și bărbatul își oferă șansa să înflorească la adevărata lor dimensiune umană.” (Myway)

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930