Dacă am imagina doi oameni care să nu aibă absolut nimic în comun, atunci am observa că între ei nu se poate isca niciun fel de dialog. Ceea ce face ca orice intrare în dialog (oricât de precară) să fie posibilă, este ceva-ul comun (minimul unor valori, idei, credințe, pasiuni etc. comune) pe care îl au/ împărtășesc cei doi. Și aceasta, pe fondul unei minimale deschideri către celălalt, pe fondul unei (pre)înțelegeri și al unei acceptări a lui ca pe un ”Tu” ce-și zice lui însuși ”Eu”.

Minimala condiție a dialogului este aceea de a-l scoate pe celălalt din statistică și a-l privi în față, ca persoană, ca ființă în care pulsează același suflu infinit al vieții ca și în tine; aceasta înseamnă a-i privi chipul, care te îndeamnă să-i cunoști istoria personală și care-ți interzice, precum spunea Levinas, să-l ucizi, reducându-l la același sau transformându-l în obiect și/sau, mai departe, în neant.

Dacă nu crezi în tine și nu te raportezi la tine însuți cu demnitate (dacă nu te vezi ca fiind demn), nu ai cum să reușești sau să faci ceva deosebit în viață. Chiar dacă ești înzestrat cu talent și inteligență, dacă nu crezi în tine și nu te consideri demn, nu vei reuși niciodată să fii în mod autentic la nivel înalt și să fii cu adevărat deosebit, adică să-ți descoperi, cultivi, exprimi și să aduci la excelență și strălucire acel unic al tău. A te privi cu demnitate înseamnă și să nu te autodisprețuiești. A te privi cu demnitate și a crede în tine, înseamna de fapt a fi conștient de măreția „naturii” tale umane, de măreția ta ca ființă ce a fost făcută și sortită să încununeze (în toate felurile posibile) întreaga Creație.

a ști ce-i moartea nu-i îngăduit

nici unui muritor de rând

cât timp el încă-și mai așterne-n lume pașii

ce necuprind cu râvna lor acest pământ

 

purtat pe neștiutele cărări

prin ploi, prin soare sau prin vânt

precum săgeata ce-a zburat prea repede din arc

el trece și se pierde-n lut mult prea curând

 

tu, muritorule de rând

cu suflet din alt cer!

tu ești doar oglindirea

misterelor ce pier..

 

ce taină porți mereu cu tine-n piept?

ce întâmplare te-a adus pe-aici pe jos?

tu ești ivirea de cristal a Clipei

ce-n trupul timpului s-a împlântat

și-a strălucit cândva frumos

 

ca floarea ce s-a ofilit mai ieri în câmp

ca iarba ce va fi tăiată în curând

în chinurile mamelor de peste tot

te naști mereu spre a-ți săpa mormânt

și-au ieșit din fire brazii

sărutați de vânt

s-a-ntâlnit

noaptea cu luna

dansând pe pământ

 

și-a ieșit din fire iarna

a uitat de ger

s-a-mbătat luna lui marte

cu parfum de cer

 

ce miros de primăvară

și de viu mister

se plimbă din nou prin țară

ascuns în eter!

eu te-am privit

cât anii toți din viața mea

prelung

iscoditor ca viscolul din iarnă

iar alteori, cuminte și tăcut

ca dorul lung

din ochii-ntrebători și muți

ai unui prunc

tu n-ai răspuns nimic

– în aer n-ai crestat niciun cuvânt –

ci doar ai spus

că orice întrebare-i un răspuns

ș-atunci

zburând din locul meu fără de loc

cu focul inimii aprins

de la scânteia altui foc

de dincolo de foc

am început a mă-ntreba

din nou

mai mult ca-n joc

vânând din zbor nespusul

din orice întrebare:

„adâncul din adânc

profundul din profund

albastrul din albastru,

oare ce formă are?”

 

rănindu-se,

nespusul

m-a-nsulițat

rănindu-mă

c-o altă întrebare…

oare de ce iubirea

fără de iubire

moare?

priveam la tine lung

nedumerit și mut

cu ochiul meu drept

drept în viitor

cu cel stâng

colorat în trecut

și mă-ntrebam așa, naiv:

moartea, pentru a muri,

e nevoită oare a se naște?

bobul de grâu

murind

ar mai putea cândva

pe sine

uimit a se cunoaște

ca sevă

în ființa unui alt spic de grâu?

 

apoi, m-am întrebat

dacă mai știe oare

că el a fost un bob de grâu

de dinainte de spic,

de dinainte de moarte..

pentru tine nu mai rămâne nimic

nimic din toate acestea..

tu pleci și nu te mai întorci

(pentru că) moartea-i un drum cu sens unic

pe care înapoi să dai nu poți

din care numai orizontul lui înainte

se desprinde

un înainte difuz, angoasant poate și confuz

în orice caz, necunoscut

un înainte fără ieșiri laterale sau posibilități

de zbor

sau de oprire.

tu mergi

încet sau repede

sau după pasul tău

tu mergi, pășești tot înainte

trecând, fără să vrei, într-un altundeva

devenind, aproape fără să știi, un altceva

– când liniștea învăluie ca-ntr-un destin pământul

și timpul stă să nu mai fie –

tu pleci..

și dus vei fi în veci.

afară ninge mult

cu dor din alte lumi

afară ninge des

cu aripi de înger

brăzdate-n văzduh

afară ninge-n uitare

cu așchii de destin,

pe când

prin tine ninge

cu clipe fără timp

din jocul fulgilor de nea

aș vrea să-ți dezleg o poveste

al cărei trup să fie plăsmuit

din dragoste, din vis, din este..

”Soluțiile sunt pentru cei care le caută..

(și nu se dau bătuți nici atunci când pare că nici o rezolvare nu mai e posibilă).” (Myway)

Iulie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31