You are currently browsing the tag archive for the ‘celalalt’ tag.

Cât de mult înseamnă prietenii!

Cât de mult înseamnă să ai prieteni (buni și adevărați)!

Nu se compară cu nimic altceva.

Prietenia este precum o floare rară, care, pe cât este de rară, cu atât mai mult ar trebui prețuită și ocrotită.

Cine are prieteni devotați (prieteni adevărați, adică autentici, care nu mimează prietenia, ci o înfăptuiesc, o pun în fapt prin felul lor de a fi) poate afirma că este cu adevărat fericit. Pentru că prietenii adevărați contribuie într-o mare măsură la fericirea ta.

Ceea ce face prietenia atât de frumoasă este poate și faptul că în prieteni te poți regăsi pe tine însuți și, în același timp, poți regăsi diferitul într-o manieră armonioasă.

Anunțuri

E trist (totuși) atunci când îți dai seama că profunzimea pe care credeai că ai atins-o în relație cu o anumită persoană nu a fost de fapt niciodată atinsă, ci a fost doar o înșelătoare iluzie și că acea relație – departe de a fi fost și a rămâne specială și deosebită – se dovedește a fi la fel de banală și comună precum alte zeci sau sute de relații, pe care le ai sau în care intri în mod mai degrabă întâmplător de-a lungul vieții. Atunci, acea persoană se arată a fi la fel de comună precum oricare alta cu care ai o interacțiune mai degrabă superficială.

Noi românii avem un cuvânt atât de frumos și, în același timp, atât de (bine-)grăitor pentru a desemna starea pe care o resimțim în astfel de situații sau conștientizarea care însoțește o asemenea experiență: dezamăgire. Cuvânt ce ar trebui în astfel de cazuri scris: dez-amăgire.

Cu toate că atunci când sunt dezamăgit mă doare, nu mă simt bine deloc și nu pot privi decât negativ cele petrecute, totuși, poate că ar trebui (ar fi mai indicat) să acord mai multă atenție ieșirii mele din amăgire, (din propriile mele proiecții pe care le-am aruncat către/peste celălalt, din culorile strălucitoare în care am ales să-l colorez pe celălalt, din propria mea imagine despre el/ea, pe care m-am încăpățânat s-o păstrez, s-o întrețin și s-o hrănesc în mintea și inima mea – în loc de a-l vedea/privi pe celălalt așa cum este el cu adevărat, dacă așa așa ceva este în genere posibil. Cum am putea în fond ajunge, în ultimă/primă instanță, la așa ceva?) decât stării mele momentane în care simt durerea, dezgustul și tristețea.

Poate că ar trebui să mulțumim celuilalt că, dezamăgindu-ne, ne-a dez-amăgit, pentru că ne-a scos din amăgirea în care intrasem (tot datorită nouă – întrucât orice intrare autentică în relație cu celălalt presupune acest risc – al dezamăgirii –, pe care nu ai decât a ți-l asuma integral atunci când alegi să faci acel prim pas) cu prețul sacrificiului (uneori total) a imaginii lui/ei pe care o aveam/păstram în mintea și inima noastră.

Însă, pentru că această dez-amăgire este una ce sacrifică în același timp și încrederea noastră, încrederea pe care am ales s-o investim în celălalt, atunci apare în scenă și tristețea. Tristețea născută din faptul că ai fi vrut ca celălalt să te dez-amăgească fără a te dezamăgi, fără a-ți arăta că nu e demn de încrederea cu care ai ales să-l investești.

Cred că din acest motiv simți uneori că ai fi dorit mai degrabă să fi fost tu cel care l-a dezamăgit (dacă tot s-a ajuns aici), tocmai pentru că nu voiai pentru nimic în lume să-ți pierzi total încrederea în el/ea. Ai fi vrut ca investirea lui/ei cu încredere de către tine să fi rămas intactă sau, oricum, să nu se fi dus toată pe apa sâmbetei. Și, probabil că tocmai de aceea ești dispus în astfel de momente să mergi atât de departe încât să dorești să fi fost tu cel care i-ai fi înșelat încrederea și nu invers.

Postul este o reducție fenomenologică de sine care are drept scop și finalitate faptul de a te sustrage de sub imperiul (auto)revărsărilor în multiplicitatea dezorganizată (ieșirea din ordine) și pe acela de a te ajuta să te dai la o parte din calea ta, pentru a putea să ajungi și să accezi cu adevărat la celălalt și la tine însuți.

Cel care postește este cel care aplică metoda reducției fenomenologice nu doar la nivelul cogniției – la nivel cognitiv (motivat așadar de un interes teoretic), ci și la nivel afectiv, emoțional, volitiv și, în genere, la nivelul tuturor tendințelor interne (imanente) sau exterioare (transcendente) care se opun liniștirii și privirii limpezi (motivat așadar și de un interes practic – in sensul filosofiei practice). (Să ne amintim că, potrivit, de pildă, lui Aristotel, scopul eticii nu este acela de a ne spune ce-i virtutea, ci acela de a ne face să devenim virtuoși).

Postul te eliberează de „nevoia de celălalt” (sub orice formă s-ar prezenta ea) și tocmai datorită acestui lucru el îți eliberează cu adevărat calea spre celălalt (spre celălalt ca celălalt și nu spre „celălalt-ul pentru mine” – celălalt în calitate de „obiect” al cunoașterii, dorinței, intereselor, pasiunilor, preferințelor mele).

Iar dacă are puterea de a-ți elibera calea spre celălalt, cu siguranță îți va elibera și calea către tine însuți (către sinele tău cel mai adânc sau autentic). Așadar, reducția postului te eliberează și de nevoia ta de tine însuți (imaginea ta mentală despre tine însuți, etichetele pe care ți le pui singur pe frunte sau pe care ți le pun alții și pe care – dacă îți convin, îți plac –  simți nevoia să le menții cu tot dinadinsul și dorești în permanență să te ridici la nivelul lor).

Într-un anumit sens, am putea spune că cel care postește (postitorul prin excelenta fiind ascetul) e un autentic și pe deplin fenomenolog practic. Iar fenomenologia practică ar fi (și) o veritabilă terapeutică integrativă a ființei. A fi fenomenolog practic înseamnă să știi, în modul cel mai concret și cu autentică responsabilitate, a avea grijă de ființă.

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930