You are currently browsing the tag archive for the ‘victor gelan’ tag.

Postul este o reducție fenomenologică de sine care are drept scop și finalitate faptul de a te sustrage de sub imperiul (auto)revărsărilor în multiplicitatea dezorganizată (ieșirea din ordine) și pe acela de a te ajuta să te dai la o parte din calea ta, pentru a putea să ajungi și să accezi cu adevărat la celălalt și la tine însuți.

Cel care postește este cel care aplică metoda reducției fenomenologice nu doar la nivelul cogniției – la nivel cognitiv (motivat așadar de un interes teoretic), ci și la nivel afectiv, emoțional, volitiv și, în genere, la nivelul tuturor tendințelor interne (imanente) sau exterioare (transcendente) care se opun liniștirii și privirii limpezi (motivat așadar și de un interes practic – in sensul filosofiei practice). (Să ne amintim că, potrivit, de pildă, lui Aristotel, scopul eticii nu este acela de a ne spune ce-i virtutea, ci acela de a ne face să devenim virtuoși).

Postul te eliberează de „nevoia de celălalt” (sub orice formă s-ar prezenta ea) și tocmai datorită acestui lucru el îți eliberează cu adevărat calea spre celălalt (spre celălalt ca celălalt și nu spre „celălalt-ul pentru mine” – celălalt în calitate de „obiect” al cunoașterii, dorinței, intereselor, pasiunilor, preferințelor mele).

Iar dacă are puterea de a-ți elibera calea spre celălalt, cu siguranță îți va elibera și calea către tine însuți (către sinele tău cel mai adânc sau autentic). Așadar, reducția postului te eliberează și de nevoia ta de tine însuți (imaginea ta mentală despre tine însuți, etichetele pe care ți le pui singur pe frunte sau pe care ți le pun alții și pe care – dacă îți convin, îți plac –  simți nevoia să le menții cu tot dinadinsul și dorești în permanență să te ridici la nivelul lor).

Într-un anumit sens, am putea spune că cel care postește (postitorul prin excelenta fiind ascetul) e un autentic și pe deplin fenomenolog practic. Iar fenomenologia practică ar fi (și) o veritabilă terapeutică integrativă a ființei. A fi fenomenolog practic înseamnă să știi, în modul cel mai concret și cu autentică responsabilitate, a avea grijă de ființă.

Pozitia psihologului in raport cu valorile, ideile politice, religioase, aderentele ideologice etc. ale „pacientului” trebuie sa fie pozitia „spectatorului dezinteresat” pe care-l regasim in fenomenologia husserliana. Psihologul trebuie sa opereze in permanenta o epoche emotionala, atitudinala, dar si intelectuala (cu privire la valorile si ideile cu statut de convingeri sau rationamente) in relatia lui cu „pacientul”. Psihologul are a se pastra in permanenta intr-un anumit cadru de interval, la nivelul unei anumite neutralitati, asemanatoare celebrei „neutralitati metafizice” pe care este chemat sa o practice fenomenologul autentic in cadrul filosofiei. (Nu am spus pozitivistul, intrucat, din punctul meu de vedere pozitivistul/pozitivismul antreneaza cu sine a anume pozitie reductiva, la nivelul careia ramane condamnat a se manifesta in permanenta, si nu una recuperatoare, precum este cazul fenomenologului, care recupereaza ca sens nou, de fiecare data mai profund sau mai revelator, ceea ce pusese anterior intre paranteze, ceea ce redusese sau exclusese in prealabil prin procedeul reductiei).

„Neutralitatea metafizica” a psihologului este o neutralitate in raport cu propriile sale pozitii/presupozitii metafizice sau de ordin metafizic (valorice, ideologice, religioase, chiar morale etc.) interioare sau exprimate (sub o forma sau alta) care se pot manifesta in interactiunea lui cu pacientul. Aceasta neutralitate a psihologului este in acelasi timp si o neutralitate in sens invers, adica fata de astfel de pozitii/presupozitii/luari de pozitie ale „pacientului” sau pe care „pacientul” le manifesta (le pune in joc in mod voluntar sau involuntar, in mod implicit sau explicit) in cadrul relatiei sale cu psihologul.

Consideratiile de mai sus sunt, bineinteles, la fel de valabile (si poate cu atat mai importante si mai relevante) si pentru cazul terapeutului. Terapeutul autentic are a tine mereu seama de aceasta „neutralitate metafizica” si a o exersa la nivelul practicii sale terapeutice curente.

a ști ce-i moartea nu-i îngăduit

nici unui muritor de rând

cât timp el încă-și mai așterne-n lume pașii

ce necuprind cu râvna lor acest pământ

 

purtat pe neștiutele cărări

prin ploi, prin soare sau prin vânt

precum săgeata ce-a zburat prea repede din arc

el trece și se pierde-n lut mult prea curând

 

tu, muritorule de rând

cu suflet din alt cer!

tu ești doar oglindirea

misterelor ce pier..

 

ce taină porți mereu cu tine-n piept?

ce întâmplare te-a adus pe-aici pe jos?

tu ești ivirea de cristal a Clipei

ce-n trupul timpului s-a împlântat

și-a strălucit cândva frumos

 

ca floarea ce s-a ofilit mai ieri în câmp

ca iarba ce va fi tăiată în curând

în chinurile mamelor de peste tot

te naști mereu spre a-ți săpa mormânt

și-au ieșit din fire brazii

sărutați de vânt

s-a-ntâlnit

noaptea cu luna

dansând pe pământ

 

și-a ieșit din fire iarna

a uitat de ger

s-a-mbătat luna lui marte

cu parfum de cer

 

ce miros de primăvară

și de viu mister

se plimbă din nou prin țară

ascuns în eter!

pentru tine nu mai rămâne nimic

nimic din toate acestea..

tu pleci și nu te mai întorci

(pentru că) moartea-i un drum cu sens unic

pe care înapoi să dai nu poți

din care numai orizontul lui înainte

se desprinde

un înainte difuz, angoasant poate și confuz

în orice caz, necunoscut

un înainte fără ieșiri laterale sau posibilități

de zbor

sau de oprire.

tu mergi

încet sau repede

sau după pasul tău

tu mergi, pășești tot înainte

trecând, fără să vrei, într-un altundeva

devenind, aproape fără să știi, un altceva

– când liniștea învăluie ca-ntr-un destin pământul

și timpul stă să nu mai fie –

tu pleci..

și dus vei fi în veci.

afară ninge mult

cu dor din alte lumi

afară ninge des

cu aripi de înger

brăzdate-n văzduh

afară ninge-n uitare

cu așchii de destin,

pe când

prin tine ninge

cu clipe fără timp

din jocul fulgilor de nea

aș vrea să-ți dezleg o poveste

al cărei trup să fie plăsmuit

din dragoste, din vis, din este..

“E păcat să trăiești pe această lume fără a iubi măcar o dată cu adevărat. E păcat să nu-ţi simţi măcar o dată inima sfâșiată în infinite disipându-se bucăţi. E păcat să fii și să rămâi toată viaţa epidermic. Nu e uman. Dacă n-ai iubit cu adevărat, nu ai suferit cu adevărat. Iar dacă nu ai suferit cu adevărat din dragoste, măcar o dată, într-un sens, degeaba ai trait pe acest pământ.”  (Myway)

Pe malurile Dreisam-ului liniştea fremăta misterios în adierea parfumului de seară. Mă plimbam încet şi totuşi într-un pas hotărât, privind depărtarea, unde munţii Padurea Neagră parcă rosteau tainic o chemare nespusă şi neadresată nimănui până atunci. Era plăcut să simţi adierea aerului proaspăt de primavară în şoaptele repetate ale Dreisam-ului, ce se grăbea cu fiecare undă înspre oraş, parcă puţin îngrijorat, ca nu cumva să întârzie la o întâlnire specială, la o întâlnire cu o iubită, ce-l aştepta plină de dor. Era o înserare perfectă.

Eu mă gândeam la tine şi la cum ar fi fost să fii aici, să fii aici cu mine, să-mi las pupilele să se scalde în lumina ochilor tăi, să ne lasăm palmele să se joace în voie una cu cealaltă, să alergăm, chicotind ştrengăreşte, să asurzim liniştea serii şi albastrul întunecat al cerului. Să-ţi simt respiraţia plăcută şi caldă, mirosul îmbătător de parfum de frezii, să-ţi smulg de pe buze adierea sentimentelor tale celor mai intime..

Ţi-aş fi recitat din Bacovia ţinându-te în braţe, şoptindu-ţi, din spate, la ureche, poate chiar aceste versuri:

„- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă –

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă…”

iar tu, cu glasul tău tandru şi „de demult” mi-ai fi cântat, pe când întunericul s-ar fi revărsat peste trupurile noastre îmbrăţişate, There for you şi mi-ai fi repetat, de atâtea ori, delicat şi plină de pasiune:

„Eating food

And drinking wine

A body that

I thought was mine”.

Am fi respirat atunci, pentru o clipă, împreună; am fi respirat acelaşi suflu şi am fi lăsat trupurile noastre să danseze, în ritmul tainic al aceluiaşi mister, dansul sacru al dragostei. Ne-am fi cunoscut poate ca prezenţă a aceluiaşi inepuizabil infinit viu..

În aceeaşi, şi totuşi mereu altă linişte a nopţii, am lăsat Dreisam-ul să-şi urmeze singur şi nestingherit calea şi m-am întors..  spre nicăieri..

mergeam

orchestra cântând

un cor de îngeri plângea

pe trupul tău ofilit

ieşind din mormânt

iar luna era plină

căzuse din nou grea

pe cerul adânc

oraşe străzi case

păduri şi munţi întunecând îngropând

se prelungea

învălurită ca o perdea

Iulie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31